marți, 12 mai 2009

Confesiunile lui Martin Demetrius Piccolo Armani

9 mai 2020
Astăzi ar fi trebuit să fiu un copil fericit, aşa cum sunt toţii copii care implinesc 7 ani, dar şi astăzi, la fel ca şi anul trecut, părinţii mei nu au timp pentru mine. Îşi petrec aproape tot timpul intr-o sala imensa cu multă lume in faţa unor domni imbracaţi in haine negre şi lungi care pun întrebări bizare şi se uită suspicios la toată lumea. Am fost şi eu o dată şi m-au aşezat lângă un copil care semăna cu mine şi toată lumea se uita la noi. Am întrebat-o pe mama dacă suntem fraţi, iar mama mi-a spu că nu, că acel copil nu există, iar dacă există atunci este ilegal, iar eu sunt sigurul adevărat. N-am înţeles atunci de ce acel băieţel care semăna atât de mult cu mine nu exista sau dacă exista, atunci era ilegal, doar semăna atât de bine cu mine. Mama a aşteptat să cresc şi apoi mi-a spus întreaga poveste. Cu mult inainte de a fi, exact asa cum sunt acum, stăteam cuminte într-un catalog, aşa cum stau cuminţi în catalog jucăriile pe care mi le aduce mama sau tata acasă.
Într-o zi mama şi tata s-au gândit că ar vrea un copilaş, însă oricât de mult se iubeau au inceput să se certe, mama ar fi vrut să fiu băieţel şi să semăn cu Johnny Depp, tata vroia să fiu fetiţă şi să semăn cu Angelina Jolie sau măcar cu mama. Au luat apoi un creion si au inceput să mă deseneze, dar, cum nici unul nu se pricepea la desen, a iesit un mic monstrulet de care se cam speriasera la final. Au decis atunci să-mi construiască imaginea. Au decupat ochii tatei, buzele mamei, dintr-o fotografie din tineretea bunicii au decupat nasul, iar cum nu găsiseră nicăieri degete de la picioare mai frumoase ca ale lui Brad Pitt au acceptat in cele din urma de comun acord să-mi adauge şi un element imprumutat din afara familiei lor. Problema însă a venit pe parcurs, când tata a remarcat că aş avea mai multe trăsături împrumutate din familia mamei şi mai puţine din familia lui şi iarăşi s-a supărat şi au renunţat să se mai gândească la mine până într-o zi când mama proba o rochie de seara şi a descoperit catalogul în care îi zâmbeam jucăuş chiar pe prima pagină.
Vânzătoarea ii explică mamei că sunt Piccolo Armani şi că mă numiseră aşa pentru că eram favoritul disigner-ului în a cărui casă de modă eram şi că eram modelul casei, eram cel mai scump, dar aveam şi cel mai frumos zâmbet şi m-au cumpărat odată cu rochia. Iar peste aproape un an, am trecut din catalog aici, am devenit eu. Şi toată lumea mă iubea şi imi spunea că sunt cel mai frumos copil din lume, până într-o zi în care tata a venit foarte supărat acasă şi i-a şoptit ceva mamei. Nu ştiu ce i-a spus, dar mama era să leşine. Am ascultat apoi când se certau la telefon cu cineva şi spuneau că eu sunt cel adevărat pentru că au acte şi că sunt marcă înregistrată, nu şiu ce e asta dar cred că nu e bine. Că dacă ar fi fost bine, mama nu ar fi spus-o atât de supărată. Într-o zi a venit un nene la noi care spunea că il cheamă avocat şi încă nu mai ştiu cum şi i spunea ceva mamei despre chinezii care fură modele şi le copiază.
Nu mai înţeleg nimic, draga Felix, eu vreau o surioară şi un tort cu şapte lumânări şi părinţi mai puţin supăraţi. Nu înţeleg de ce sunt atât de îngrijoraţi mami şi tati pentru că semăn cu altcineva, poate şi pe el l-au cumparat ca pe o rochie. Apoi, şi ce dacă se ceartă, de parcă ar putea să-l facă să nu mai semene cu mine. Poate şi el vrea o surioară şi un tort cu niste lumânări de ziua lui.