Aşteptarea are ochi. Aşteptarea are ochi flămânzi. Aşteptarea îşi ţine ochii în crăpătura uşii. Nu vede. Nu aude. Nu pune întrebări. Aşteaptă. Atât. E agitată. Ar vrea să le ştie pe toate. Ar vrea să creadă că le ştie pe toate. Ar vrea să nu mai ştie nimic. Ar vrea să creadă că nu mai ştie nimic. Ar vrea să nu fie adevărat. Ar vrea....
Dorinţele uneori se împlinesc. Atunci când se împlinesc te gândeşti că ar fi fost mai bine dacă nu ţi-ai fi dorit. Ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi împlinit. Dorinţele dor mai ales atunci când se împlinesc.
Aşteptarea îşi plânge de milă. De-ar fi ştiut ce o aşteaptă s-ar fi făcut orice, numai aşteptare nu. Ar fi vrut să nu mai aştepte. Ar fi vrut să nu mai vrea nimic. Ar fi vrut... Acum nu mai vrea. Sau poate vrea, dar nu recunoaşte. Cu siguranţă vrea. Vrea, dar nu ştie că vrea. Sau ştie, dar nu spune. Şi dacă nu spune, nu ai de unde să ştii. Acum nu mai aşteaptă nimic. Sau poate aşteaptă, dar nu recunoaşte. Cu siguranţă aşteaptă. Aşteaptă, dar nu ştie că aşteaptă. Sau ştie, dar nu spune. Şi dacă nu spune, nu ai de unde să ştii. Şi dacă nu ştii, vrei să afli. Şi iarăşi vrei. Când afli, îţi doreşti să nu fi vrut.
Uneori te priveşte în ochi. Alteori îţi şopteşte ceva la ureche. Nimic important (îţi zici). Doar aşa ca să-ţi aducă aminte că nu te-a uitat. Aşteptarea nu (te) uită. Te ştie, te cunoaşte, te urmăreşte. Eşti victima ei. Te supui fără ca să ţi-o ceara. Eşti sclavul unei iluzii. Eşti sclavul propriilor invenţii. Eşti sclavul tău. Câţi tu are un eu?
Sunt omul care aşteaptă. Toate aşteptările lumii s-au cuibărit în mine. Nu fac altceva decât să aştept. Aştepatarea e profesiunea mea de baza. Am învăţat să aştept. Am învăţat că trebuie să aştept. Toată lumea ştie că aştept. Şi pentru că aştept, aşteptarea mă ocoleşte, nu vine, nu mă priveşte, nu mă aude, nu mă aşteaptă, s-a obişnuit să o aştept doar eu. Am să o aştept. Ştiu că va veni. Nu are cum să nu vină. Nu mă poate ocoli veşnic. I-am scris scrisori. Pînă ieri, i-am scris zilnic, uneori chiar şi de două, trei, patru, cinci etc. etc. etc. etc. etc. ori pe zi. Îi scriam în fiecare noapte, îi scriam continuu. Azi m-am hotărât să nu-i mai scriu. Trebuie să vină singură, nu silită de mine. I-am spus că o aştept. Nu vreau să o forţez. La început nici nu bănuia că aş putea să o aştept. Dar i-am scris. Într-o zi mi-am zis: nu va veni dacă nu ştie că o aştept, mulţi o aşteaptă, trebuie să ştie că o aştept mai mult decât o aşteaptă toţi împreună. Aşa sigur va veni. Şi mi-a răspuns. M-am uimit cât de repede mi-a răspuns. A fost aşa: i-am scris prima scrisoare, cea mai lungă scrisoare pe care am scris-o vreodată în viaţa mea. I-am scris pentru că vroiam să ştie. I-am scris pentru că vroiam să se simtă bine. Deci, i-am scris acea scrisoare lungă, cea mai lungă scrisoare pe care am scris-o vreodată în viaţa mea. Am pus-o în cutia poştală. Şi am început să o aştept. Mi-am zis: acum chiar am ce să aştept. Am aşteptat, am aşteptat, am aştepat, am aşteptat, am aşteptat, am aşteptat, am aşteptat... După, aproximativ o oră, aşteptarea mea a erupt, a erupt cum erupe un vulcan. Mi-am amintit atunci de oraşul Pompei. Oamenii aşteptau, aşteptau, aşteptau şi iată că s-a produs, a venit. A erupt. Nu ştiam cum erupe un vulcan, dar când a erupt vulcanul din mine am înţeles ce înseamnă a erupe. Am înţeles fericirea celor din Pompei de parcă toate sufletele lor s-au reîncarnat deodată în mine. De parcă eram moştenitorul ilegal ale celor care au aşteptat producerea unui asemenea eveniment, iar eu am furat ca un hoţ tot ce au aşteptat ei. Nu aveam dreptul să mă simt fericit cu fericirea lor. Nu aveam dreptul să fiu părtaş la fericirea lor, ei au aşteptat secole, eu, eu.... nu mai ştiu cât am aştepatat şi am deschis cutia poştală. N-o să credeţi, dar acolo era o scrisoare nu vă mai spun de la cine era, nu ştiu de la cine era, dar era o scrisoare. Aşteptarea mi-a trimis o scrisoare. Ştiu că era de la ea era netimbrată, fără adresă, fără nume, dar era o scrisoare. Cea mai lungă scrisoare pe care am primit-o vreodată. Îmi scria ce i-am scris şi eu, deci îmi răspundea. Eram fericit, eram foarte fericit, eram cel mai fericit. Am început să-i scriu permanent. Am lăsat serviciul la care eram angajat. Am abandonat prietenii şi scriam scrisori. Scriam continuu. Scriam fără întrerupere. Am scris zile şi nopţi în şir o sumedenie de scrisori până la un moment dat când mi-am dat seama că nu făceam altceva decât să scriu scrisori, nici măcar nu erau expediate scrisorile pe care le scrisesem cu atâta pasiune. Atunci m-am gândit că trebuie să angajez pe cineva care să mi le trimită. O persoană care să ia scrisorile elaborate de mine şi să le pună în cutia poştala de pe uşa mea. Aşa, aş avea tot timpul din lume să scriu scrisori. M-aş putea transforma într-o fabrică de scrisori. Da, asta era ideea, trebuia să fac o fabrică de scrisori. Dar scrisorile erau parte din intimitatea mea, erau intimitatea mea. Cum voi şti că persoana pe care am angajat-o nu-mi va dezgoli intimitatea. Nu voi putea sta nud în faţa curierului meu. Da, ştiu! O voi urmări să văd dacă va încerca să-mi striviască intimitatea. Dar dacă o voi urmări cine va scrie? Nu, va trebui să fac o pauză şi să-mi duc singur scrisorile. Aşa am şi făcut, dar de fiecare dată când duceam o scrisoare, găseam o alta. Îmi răspundea! Îmi răspundea cu aceeaşi fidelitate cu care îi scriam eu. Aşa, pauzele se făceau mai mari. Trebuia să duc scrisoarea, apoi să citesc răspunsul şi să o iau de la capăt. Aşa am început să scriu mai rar. Până am ajuns să scriu o singură dată în zi. Nu a fost nici o zi în care să nu-i fi scris. Sau poate a fost. Stai să-mi amintesc. Mi se pare că a fost odată când mă îmbolnăvisem rău pentru că nu mâncasem. Ba nu, îi scrisesem şi atunci. Da îi scrisesem doar câteva rânduri. Şi am mers în genunchi până la cutia poştală, apoi tot aşa am mers şi am luat răspunsul, dar i-am scris, nu puteam să nu-i scriu. Nu puteam să trădez încrederea pe care o avea în mine. Trebuia să-i scriu. Nu puteam să nu-i scriu. Ar fi crezut că nu o mai aştept. Trebuia să o informez că sunt bolnav. Ciudat că şi ea mi-a scris că se simte rău. Mi-a scris doar câteva rânduri în care îmi mărturisea că nu se simte tocmai bine pentru că nu mai mâncase de câteva săptămâni. Făcuse şi ea abuz de scris. Atunci mă gândisem că trebuie să o încurajez, să o ajut să se vindece. Ciudat, ea făcea acelaşi lucru. De fapt, nu, nu e ciudat, ea făcea acelaşi lucru pentru că îmi răspundea la scrisoare şi mă aştepta la fel cum o aşteptam eu. Atunci m-am gândit că ar trebui să-i scriu mai rar, să-i scriu odată în zi, altfel poate să facă ulcer, nu i-am scris-o, dar mă gândeam şi, probabil, gândea acelaşi lucru, dar nu mi l-a scris. A început să-mi răspundă mai rar. Îşi făcea griji pentru sănătatea mea. Ştiu asta, sunt sigur de asta, chiar dacă nu mi-a scris. Aşteptarea mă aşteaptă şi eu o aştept, ce concidenţă. Sau poate nu e o coincidenţă. Poate e jumătatea mea. Jumătatea aceea pierdută la izgonirea din paradis. Cred că mi-am găsit jumătatea sau poate ea m-a găsit? Ce bine că ne-am găsit! Acum va trebui să aşteptăm. Să ne aşteptăm.
Sunt omul care aşteaptă.
Sunt omul care...
Sunt omul...
Sunt...
...
Aşteptarea orbeşte.
Aşteptarea poartă ochelari. Aşteptarea se priveşte-n oglindă. Ce bătrână te-ai făcut! Ce grizonată eşti! Şi ridurile!!! Ochelarii! Oglinzile mint. Ele nu ştiu nimic. Oglinzile nu aşteaptă.
Aşteptarea a orbit.
Aşteptarea nici măcar ochelari nu mai poartă.
joi, 7 august 2008
Modularitatea nemodulară a omului modern
Într-una din cărţile sale Gellner scria că “pentru individul de rând, graniţele culturii sale reprezintă, dacă nu însăşi limitele lumii, sigur ale încadrării sale în muncă, ale acceptăriilui de către societate, ale demnităţii, participării efective şi cetăţeniei” . În aceste condiţii avem un om modern care încearcă să-şi depăşească propriile limite.
Una din caracteristicile de bază ale societăţii moderne este că îşi pune întrebări. Răsunsul în sine contează mai puţin sau chiar deloc, întrebarea e cea care primează. Omul modern este agitat, îşi pune întrebări, îşi macină creierul, iar toate astea nu au decât un singur scop, să-i demonstreze că mai există. Omul modern se răzbună pe el însuşi, îşi crează limite ca să le depăşească, îşi crează zei ca mai apoi să-i omoare, îşi scoate sufletul la vânzare ca mai apoi să-şi plângă de milă. Omul modern este damnat să trăiască în dubiu şi incertitudine, dar şi în superficial şi indiferenţă. El se zbate între limite şi îşi cere dreptul la mediocritate. Omul modern nu mai este capabil de creaţie, mimesisul a pus stăpânire pe el. Prea s-au grăbit cei de dinaintea lui să le inventeze pe toate, lui i-a rămas doar privitul peste umăr. Omul modern trăieşte în/din/cu iluzie. Este conformist, dar îşi cere dreptul la răzbunare asupra celor care l-au târât până aici. Trăieşte în cadrul societăţii, dar este mai singur ca niciodată. Mimează afectivitatea, sociabilitatea, bucuria sau tristeţea, atunci când se află în cadrul grupului, dar se retrage pentru a fi singur cu sine atunci când oboseşte să-şi mai joace rolul pe scena cotidianului. Societatea îi cere, societatea îi impune:norme, regului, canoane. Individul se supune fără să protesteze, între el şi societate s-a încheiat un acord tacit la naştere, cei ce nu-şi respectă obligaţiile sunt izolaţi, are societatea grijă să ofere locuri şi celor care protestează împotriva ei. Ca într-o spirală a tăcerii cei mai mulţi se conformeză, mai mult chiar, se transformă în sclavii ei.
Poate omul modern să fie modular? Dacă societatea i-o cere se va transforma în cel mai modular om. Îşi va asuma rolul şi va păşi elegant pe scena lumii, asigurându-se că are un public care îi urmăreşte fiecare pas şi care este pregătit să aplaude la fiecare gest. Modernul îmbracă hainele modularului, îi învaţă limba, obiceiurile, gesturile, trăsăturile şi va juca rolul lui. Dar modularitatea modernului este doar rolul pe care si-l asumă. Sinele nu poate fi minţit. O limbă învăţată va rămâne doar o limbă învăţată, un obicei învăţat nu se suprapune peste obiceiul propriei culturi. Modularitatea se opreşte aici. Sinele nu asimilează întreaga ofertă fără a trece prin prisma propriei culturi. Propria cultură îşi lasă amprenta asupra fiecărui membru pe care îl alăptează la propiul sân. Laptele matern nu-şi schimbă gustul niciodată. Atunci când societatea i-o cere omul modern îţi va juca rolul, imitând comportamente, atitudini, dar îşi dă demisia imediat ce rămâne cu el însuşi. Omul modern e modular doar la suprafaţă, e modular doar atunci când societatea îl pândeşte. Omul modern se încardrează uşor în grupuri sociale diferite, comunică facil cu membrii altei societăţi, dar toate astea sunt accesorii pe care le combină la ceea ce are deja. Matricea culturală în care s-a format i-a rămas scheletul peste care s-au aşezat produsele propriei culturi. Omul nu poate fi dezbrăcat de cultura sa şi îmbrăcat cu o cultură nouă, nu poate fi corupt total de o cultură străină. Globalizarea îi adaugă noi accesorii pe care i le schimbă permanent, dar fondul deja construit nu poate fi alienat.
Modularitatea modernului este de două tipuri: adaptabilitate şi integrare. Dacă prima are funcţia de supravieţuire, atunci cea de-a doua are funcţia de asimilare. Adaptabilitatea este caracteristică celor care urmează să trăiască într-un anumit mediu, o perioadă determinată de timp (de obicei o perioadă scurtă). Individul este conştient de faptul că o anumită perioadă de timp urmează să imite comportamentul celor din jurul său, pentru a fi acceptat de societate pe perioada şederii sale în cadrul comunităţii respective, revenind în cele din urmă la propriul stil de viaţă. Adaptarea îi este necesară pentru a putea supravieţui în cadrul respectivei societăţi. Integrarea, în schimb, presupune o durată mult mai lungă sau chiar permanenţa. Individul este conştient de faptul că societatea pe care a acceptat-o este societatea în care urmează să trăiască şi să-şi desfăşoare propria activitate. El este nevoit nu doar să înveţe şi să emite comportamentul altor membri, ci să asimileze valorile culturale ale respectivei societăţi, realizând astfel un colaj între cultura mamă şi cultura adoptată. Abia indivizii care reuşesc să se integreze, devin cu adevărat modulari.
Una din caracteristicile de bază ale societăţii moderne este că îşi pune întrebări. Răsunsul în sine contează mai puţin sau chiar deloc, întrebarea e cea care primează. Omul modern este agitat, îşi pune întrebări, îşi macină creierul, iar toate astea nu au decât un singur scop, să-i demonstreze că mai există. Omul modern se răzbună pe el însuşi, îşi crează limite ca să le depăşească, îşi crează zei ca mai apoi să-i omoare, îşi scoate sufletul la vânzare ca mai apoi să-şi plângă de milă. Omul modern este damnat să trăiască în dubiu şi incertitudine, dar şi în superficial şi indiferenţă. El se zbate între limite şi îşi cere dreptul la mediocritate. Omul modern nu mai este capabil de creaţie, mimesisul a pus stăpânire pe el. Prea s-au grăbit cei de dinaintea lui să le inventeze pe toate, lui i-a rămas doar privitul peste umăr. Omul modern trăieşte în/din/cu iluzie. Este conformist, dar îşi cere dreptul la răzbunare asupra celor care l-au târât până aici. Trăieşte în cadrul societăţii, dar este mai singur ca niciodată. Mimează afectivitatea, sociabilitatea, bucuria sau tristeţea, atunci când se află în cadrul grupului, dar se retrage pentru a fi singur cu sine atunci când oboseşte să-şi mai joace rolul pe scena cotidianului. Societatea îi cere, societatea îi impune:norme, regului, canoane. Individul se supune fără să protesteze, între el şi societate s-a încheiat un acord tacit la naştere, cei ce nu-şi respectă obligaţiile sunt izolaţi, are societatea grijă să ofere locuri şi celor care protestează împotriva ei. Ca într-o spirală a tăcerii cei mai mulţi se conformeză, mai mult chiar, se transformă în sclavii ei.
Poate omul modern să fie modular? Dacă societatea i-o cere se va transforma în cel mai modular om. Îşi va asuma rolul şi va păşi elegant pe scena lumii, asigurându-se că are un public care îi urmăreşte fiecare pas şi care este pregătit să aplaude la fiecare gest. Modernul îmbracă hainele modularului, îi învaţă limba, obiceiurile, gesturile, trăsăturile şi va juca rolul lui. Dar modularitatea modernului este doar rolul pe care si-l asumă. Sinele nu poate fi minţit. O limbă învăţată va rămâne doar o limbă învăţată, un obicei învăţat nu se suprapune peste obiceiul propriei culturi. Modularitatea se opreşte aici. Sinele nu asimilează întreaga ofertă fără a trece prin prisma propriei culturi. Propria cultură îşi lasă amprenta asupra fiecărui membru pe care îl alăptează la propiul sân. Laptele matern nu-şi schimbă gustul niciodată. Atunci când societatea i-o cere omul modern îţi va juca rolul, imitând comportamente, atitudini, dar îşi dă demisia imediat ce rămâne cu el însuşi. Omul modern e modular doar la suprafaţă, e modular doar atunci când societatea îl pândeşte. Omul modern se încardrează uşor în grupuri sociale diferite, comunică facil cu membrii altei societăţi, dar toate astea sunt accesorii pe care le combină la ceea ce are deja. Matricea culturală în care s-a format i-a rămas scheletul peste care s-au aşezat produsele propriei culturi. Omul nu poate fi dezbrăcat de cultura sa şi îmbrăcat cu o cultură nouă, nu poate fi corupt total de o cultură străină. Globalizarea îi adaugă noi accesorii pe care i le schimbă permanent, dar fondul deja construit nu poate fi alienat.
Modularitatea modernului este de două tipuri: adaptabilitate şi integrare. Dacă prima are funcţia de supravieţuire, atunci cea de-a doua are funcţia de asimilare. Adaptabilitatea este caracteristică celor care urmează să trăiască într-un anumit mediu, o perioadă determinată de timp (de obicei o perioadă scurtă). Individul este conştient de faptul că o anumită perioadă de timp urmează să imite comportamentul celor din jurul său, pentru a fi acceptat de societate pe perioada şederii sale în cadrul comunităţii respective, revenind în cele din urmă la propriul stil de viaţă. Adaptarea îi este necesară pentru a putea supravieţui în cadrul respectivei societăţi. Integrarea, în schimb, presupune o durată mult mai lungă sau chiar permanenţa. Individul este conştient de faptul că societatea pe care a acceptat-o este societatea în care urmează să trăiască şi să-şi desfăşoare propria activitate. El este nevoit nu doar să înveţe şi să emite comportamentul altor membri, ci să asimileze valorile culturale ale respectivei societăţi, realizând astfel un colaj între cultura mamă şi cultura adoptată. Abia indivizii care reuşesc să se integreze, devin cu adevărat modulari.
Scrisori neexpediate II
Erau ochi.
Ochi care curgeau peste pleoape,
ochi care se revărsau peste cuvinte,
ochii nu au urechi,
îşi continuă firescul flux şi reflux.
Vorbeai,
urechile mele nu aveau urechi,
urechile aveau doar ochi.
Vorbeai.
oceanul de alge se agita.
Sirenă eram.
Culegeam scoici şi alge.
Sssssssssssssttttt!!!!!!!!
Ascultă valurile!
Valul acesta violent se răzbună,
loveşte în soare şi mă scuipă în faţă.
Duet vom fi: eu şi valul.
Îţi reverşi algele peste cuvinte.
nu ştii
între mine şi val e o legătură ancestrală.
În noaptea asta am să renasc din valuri,
fluier din val am să-mi fac
şi am să-ţi cânt un cântec de leagăn.
Salbă de spumă port
tu îţi ţii pleopa închisă.
Între val şi pleoapă îşi trăiesc agonia poeme de dor.
Ochi care curgeau peste pleoape,
ochi care se revărsau peste cuvinte,
ochii nu au urechi,
îşi continuă firescul flux şi reflux.
Vorbeai,
urechile mele nu aveau urechi,
urechile aveau doar ochi.
Vorbeai.
oceanul de alge se agita.
Sirenă eram.
Culegeam scoici şi alge.
Sssssssssssssttttt!!!!!!!!
Ascultă valurile!
Valul acesta violent se răzbună,
loveşte în soare şi mă scuipă în faţă.
Duet vom fi: eu şi valul.
Îţi reverşi algele peste cuvinte.
nu ştii
între mine şi val e o legătură ancestrală.
În noaptea asta am să renasc din valuri,
fluier din val am să-mi fac
şi am să-ţi cânt un cântec de leagăn.
Salbă de spumă port
tu îţi ţii pleopa închisă.
Între val şi pleoapă îşi trăiesc agonia poeme de dor.
Scrisori neexpediate II
Oraşul ăsta s-a sinucis,
stăm în el ca în burta unui cadavru,
muşuroaie de oameni viu colorate
se rostogolesc prin arterele inerte,
la prima fisură mulţimea se prelinge peste
răni cu inscripţii ciudate:
bar, restaurant, magazin etc, etc, etc...
Oraşul ăsta s-a sinucis,
nu mai putea,
îi plesnise ficatul îmbibat cu alcool
şi timpanele cu muzică proastă...
Oraşul ăsta boceşte la căpătîiul propiului cadavru
muşuroaiele îl înţeapă cu interjecţii, fluierături, nesimţire, prost gust...
stăm în el ca în burta unui cadavru,
muşuroaie de oameni viu colorate
se rostogolesc prin arterele inerte,
la prima fisură mulţimea se prelinge peste
răni cu inscripţii ciudate:
bar, restaurant, magazin etc, etc, etc...
Oraşul ăsta s-a sinucis,
nu mai putea,
îi plesnise ficatul îmbibat cu alcool
şi timpanele cu muzică proastă...
Oraşul ăsta boceşte la căpătîiul propiului cadavru
muşuroaiele îl înţeapă cu interjecţii, fluierături, nesimţire, prost gust...
Scrisori neexpediate II
Cafeaua avea gust de piatră crudă,
tu n-ai de unde să ştii
pentru că în cele din urmă n-ai mai venit.
Aici, în curtea bisericii Stavropoleos, sunt inundaţii
de oameni cu aparate foto legate de gât.
Ochii tăi vor rămâne imortalizaţi acolo
unde i-ai lăsat,
la fel ca imaginile fotografiate de turiştii de la Stavropoleos.
Eşti fabricat din ochi şi tăcere
şi n-am să ştiu niciodată ce porţi în buzunare,
cum nici tu n-ai să citeşti niciodată aceste rânduri.
Serile au gust de cadavru.
tu n-ai de unde să ştii...
tu n-ai de unde să ştii
pentru că în cele din urmă n-ai mai venit.
Aici, în curtea bisericii Stavropoleos, sunt inundaţii
de oameni cu aparate foto legate de gât.
Ochii tăi vor rămâne imortalizaţi acolo
unde i-ai lăsat,
la fel ca imaginile fotografiate de turiştii de la Stavropoleos.
Eşti fabricat din ochi şi tăcere
şi n-am să ştiu niciodată ce porţi în buzunare,
cum nici tu n-ai să citeşti niciodată aceste rânduri.
Serile au gust de cadavru.
tu n-ai de unde să ştii...
Scrisori neexpediate I
III
Lilith e mama mea.
Şi am tot dreptul să-ţi spun:
suntem amândoi egali.
Pentru că [ştii şi tu] provenim din ţărână.
Din aceeaşi ţărână!
Ştiu că nu-ţi convine,
dar, totuşi, sunt fiica ei.
Sărută-mă şi ai să vezi
că marea e încă pe buzele mele,
iar sânii mei au gust de spumă.
În zadar îmi cauţi privirea,
ochii i-am lăsat acasă
să-i alăpteze mama cu vise
Lilith e mama mea.
Şi am tot dreptul să-ţi spun:
suntem amândoi egali.
Pentru că [ştii şi tu] provenim din ţărână.
Din aceeaşi ţărână!
Ştiu că nu-ţi convine,
dar, totuşi, sunt fiica ei.
Sărută-mă şi ai să vezi
că marea e încă pe buzele mele,
iar sânii mei au gust de spumă.
În zadar îmi cauţi privirea,
ochii i-am lăsat acasă
să-i alăpteze mama cu vise
Scrisori neexpediate I
II
când îngerii merg la culcare
eu îţi scriu poveşti
pe care nu mai apuc să-ţi le citesc,
îmi împachetez bucuriile pentru timpuri mai bune
şi-ţi scriu cu aceeaşi fidelitate
scrisori pe care nu mai apuc să-ţi le trimit.
am doar o singură pupilă
în care se cuibăresc tristeţile lumii
peste care tragi pleoapa
de câte ori vrei
sau nu vrei să mai vezi.
când îngerii merg la culcare
eu îţi scriu poveşti
pe care nu mai apuc să-ţi le citesc,
îmi împachetez bucuriile pentru timpuri mai bune
şi-ţi scriu cu aceeaşi fidelitate
scrisori pe care nu mai apuc să-ţi le trimit.
am doar o singură pupilă
în care se cuibăresc tristeţile lumii
peste care tragi pleoapa
de câte ori vrei
sau nu vrei să mai vezi.
Scrisori neexpediate I
Şi toate-s aşa cum au fost,
marea-şi agită buzunarele pline
cu peşte, şi scoici,
ploile aleargă cu umbrelele-n spate,
nopţile se răstignesc la cântatul cocoşilor,
amurgurile se preling unsuroase peste răsărituri.
După cum vezi,
nimic nu se mai schimbă
în oraşul în care,
dumnezeu stă la colţ
cu mâna întinsă.
marea-şi agită buzunarele pline
cu peşte, şi scoici,
ploile aleargă cu umbrelele-n spate,
nopţile se răstignesc la cântatul cocoşilor,
amurgurile se preling unsuroase peste răsărituri.
După cum vezi,
nimic nu se mai schimbă
în oraşul în care,
dumnezeu stă la colţ
cu mâna întinsă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)