Un fel de stare...

Mi se intampla din ce in ce mai des sa ajung la mine doar alunecand. Ma cufund in cate o melodie pe care o ascult si reascult pana mi se lipeste de timpane. Muzica imi dicteaza stari. Muzica ma face sa alunec inspre mine.
Un fel de stare...
http://www.youtube.com/watch?v=1wfamPW3Eaw

Intr-un pahar de Cuba Libre

Din pozitia nenascutului lumea se vede altfel. Are chip de copil ce mesteca Huba-Buba si i se lipeste balonul de nas. Sau de carusel ce se invarte mai anapoda tocmai cand iti vine sa-ti vomiti si stomacul. Inchizi ochii, iti lipesti nasul de genunchi si lasi lumea sa se invarta, sa ameteasca ea de data asta, sa-si vomite stomacul si sa razi de ea ca de "nebunul satului". Lumea s-a inecat intr-un pahar de Cuba Libre din care sorbi cate o inghititura. Cat de frumoase sunt lucrurile care-ti lipsesc si le primesti in cantitati limitate tocmai atunci cand simti ca nu mai poti.

Inchid ochii si las scaunul sa se invarta, sa ma invarta, sa ne invartim impreuna. Caruselul groazei. Nimeni nu canta mai bine Cuba Linda decat Bebo&Cigala. Citesc blogul unui scriitor de care pe vremuri eram aproape indragostita si constat ca nu e homosexual asa cum am crezut atatia ani. Inchid ochii si ajut scaunul sa-mi faca tavanul sa danseze. Intre pupile si pleoape s-au rastignit cateva imagini care se invart odata cu mine. Intr-o zi am sa ma fac mare si am sa asez in puzzle-ul asta toate piesele, am sa le pun cap la cap si atunci am sa stiu ca m-am facut mare.Pana atunci vreau sa-mi tin nasul lipit de genunchi si sa-mi imaginez ca lumea s-a inecat intr-un pahar de Cuba Libre.

Jocul soarelui cu sânii goi

Trupuri de femei, priviri de bărbaţi. Sociologia sânilor goi
Jean-Claude Kaufmann
Humanitas,
Bucuresti, 2009

 Sânii goi, lăsaţi pe plajă în grija soarelui, aparent, nu mai uimesc astăzi pe nimeni. Plajele abundă de corpuri din ce în ce mai dezgolite, iar ultravioletele îşi caută adăpost chiar şi acolo unde până acum câţiva ani nici nu ar fi îndrăznit să privească. 
 Relaţia dintre soare şi corp nu a fost dintotdeana atât de intimă. Dacă la începutul secolului trecut “cucoanele” îşi protejau albul pielii de privirea solara cu ajutorul rochiilor lungi, manusilor si a umbrelelor, la începutul acestui secol corpul este abandonat în totalitate şi cu agresivitate expunerilor solare. 
 Chiar dacă între sânii goi şi soare s-a creat deja o relaţie complexă, practică dezgolirii nu este atât de simplă pe cât ne-am fi aşteptat. Plaja nu se lasă niciodată toropită de soare, plaja observă tot, pe plajă nu poţi să te expui oricum. Plaja îşi ţine ochii aţintiţi asupra corpurilor expuse ca într-o vitrină de sticlă într-un muzeu cu obiecte de tot felul. Corpurile “frumoase” sunt “apreciate”, corpurile “urâte” sunt supuse unei aspre judecăţi. Sânii mari, sânii lăsaţi sau “îmbătrâniţi” atrag după sine dezaprobarea spectatorilor. 
 Nici practica dezgolirii nu este atât de facilă. Participantele îşi aleg cu grijă locul şi timpul înainte de a renunţa la sutienul costumului de baie, altele renunţă la sutien doar în procesul expunerii la soare, iar pentru a intra în apă îşi pun sutienul la loc.
 Plaja şi corpurile sunt prinse într-un joc în care fiecare are un rol în funcţie de statutul său, jucătorii intră în acest joc abia după ce învaţă un cod pentru a putea decodifica mesajul pe care îl transmite plaja.

Si din nou despre forme si fonduri

Uniunea Scriitorilor din Moldova si-a facut site. Banal, ar spune unii, ba bine ca nu am sa va spun eu, dragii mei. Nu e chiar banal, poate fi un pic retro, era banal daca avea blog, oarecum in pas cu timpurile daca o gaseai pe facebook.com si destul de la moda daca ai fi putut-o “urmari” pe twitter. Dar nu aici e baiul... Nu minuneaza forma cat poate minuna fondul. De pe site-ul Uniunii Scriitorilor puteti afla numai lucruri utile ca de exemplu: adresa si numarul de telefon al majoritatii membrilor US, “viata US”, dar si mai mult de atat, Uniunea Scriitorilor din Moldova “pune la dispozitia” cititorilor “minunatele tabele” cu “noutati” , tot la rubrica “noutati” veti gasi si programul unui simpozion de prin noiembrie 2008 urmat de o telegrama adresata:

”Excelenţei Sale,

Domnului Viktor Iuşcenco,

Preşedintele Ucrainei”.

Si daca tot am deschis “Cutia Pandorei” am sa va rog sa intrati pe site-ul cu pricina http://www.uniuneascriitorilor.md si din Contact sa le trimite-ti un mail :))). Dar sa nu va minunati prea tare daca o sa vi se deschida mailul, dar fara o adresa de destinatie. Ati crezut cumva ca Uniunea Scriitorilor si-a facut si e-mail? :))))

Lectura Placuta!!!

Confesiunile lui Martin Demetrius Piccolo Armani

9 mai 2020
Astăzi ar fi trebuit să fiu un copil fericit, aşa cum sunt toţii copii care implinesc 7 ani, dar şi astăzi, la fel ca şi anul trecut, părinţii mei nu au timp pentru mine. Îşi petrec aproape tot timpul intr-o sala imensa cu multă lume in faţa unor domni imbracaţi in haine negre şi lungi care pun întrebări bizare şi se uită suspicios la toată lumea. Am fost şi eu o dată şi m-au aşezat lângă un copil care semăna cu mine şi toată lumea se uita la noi. Am întrebat-o pe mama dacă suntem fraţi, iar mama mi-a spu că nu, că acel copil nu există, iar dacă există atunci este ilegal, iar eu sunt sigurul adevărat. N-am înţeles atunci de ce acel băieţel care semăna atât de mult cu mine nu exista sau dacă exista, atunci era ilegal, doar semăna atât de bine cu mine. Mama a aşteptat să cresc şi apoi mi-a spus întreaga poveste. Cu mult inainte de a fi, exact asa cum sunt acum, stăteam cuminte într-un catalog, aşa cum stau cuminţi în catalog jucăriile pe care mi le aduce mama sau tata acasă.
Într-o zi mama şi tata s-au gândit că ar vrea un copilaş, însă oricât de mult se iubeau au inceput să se certe, mama ar fi vrut să fiu băieţel şi să semăn cu Johnny Depp, tata vroia să fiu fetiţă şi să semăn cu Angelina Jolie sau măcar cu mama. Au luat apoi un creion si au inceput să mă deseneze, dar, cum nici unul nu se pricepea la desen, a iesit un mic monstrulet de care se cam speriasera la final. Au decis atunci să-mi construiască imaginea. Au decupat ochii tatei, buzele mamei, dintr-o fotografie din tineretea bunicii au decupat nasul, iar cum nu găsiseră nicăieri degete de la picioare mai frumoase ca ale lui Brad Pitt au acceptat in cele din urma de comun acord să-mi adauge şi un element imprumutat din afara familiei lor. Problema însă a venit pe parcurs, când tata a remarcat că aş avea mai multe trăsături împrumutate din familia mamei şi mai puţine din familia lui şi iarăşi s-a supărat şi au renunţat să se mai gândească la mine până într-o zi când mama proba o rochie de seara şi a descoperit catalogul în care îi zâmbeam jucăuş chiar pe prima pagină.
Vânzătoarea ii explică mamei că sunt Piccolo Armani şi că mă numiseră aşa pentru că eram favoritul disigner-ului în a cărui casă de modă eram şi că eram modelul casei, eram cel mai scump, dar aveam şi cel mai frumos zâmbet şi m-au cumpărat odată cu rochia. Iar peste aproape un an, am trecut din catalog aici, am devenit eu. Şi toată lumea mă iubea şi imi spunea că sunt cel mai frumos copil din lume, până într-o zi în care tata a venit foarte supărat acasă şi i-a şoptit ceva mamei. Nu ştiu ce i-a spus, dar mama era să leşine. Am ascultat apoi când se certau la telefon cu cineva şi spuneau că eu sunt cel adevărat pentru că au acte şi că sunt marcă înregistrată, nu şiu ce e asta dar cred că nu e bine. Că dacă ar fi fost bine, mama nu ar fi spus-o atât de supărată. Într-o zi a venit un nene la noi care spunea că il cheamă avocat şi încă nu mai ştiu cum şi i spunea ceva mamei despre chinezii care fură modele şi le copiază.
Nu mai înţeleg nimic, draga Felix, eu vreau o surioară şi un tort cu şapte lumânări şi părinţi mai puţin supăraţi. Nu înţeleg de ce sunt atât de îngrijoraţi mami şi tati pentru că semăn cu altcineva, poate şi pe el l-au cumparat ca pe o rochie. Apoi, şi ce dacă se ceartă, de parcă ar putea să-l facă să nu mai semene cu mine. Poate şi el vrea o surioară şi un tort cu niste lumânări de ziua lui.

Intamplarile unui fluture

Comand mancarea, aleg meniuri cu carne si sosuri pentru ca asa iti place tie. Cand comanzi tu, alegi paste si salate pentru ca stii ca imi plac mie.
- Am fi un cuplu ideal, spui tu de fiecare data dupa ce mananci si iti place mancarea, apoi sorbesti cu pofta din espresso italian pe care te-am invatat sa-l bei.
- Am fi un cuplu ideal, spun eu, daca: si incep sa-ti dictez cuvant cu cuvant lucruri pe care le stii deja pe de rost.
- Am fi un cuplu ideal daca nu ti-ai mai pune atatea intrebari.
- Am fi un cuplu ideal doar ca nu as fi eu. Si atunci ai mai vrea sa fim un cuplu ideal?
In masina tii intotdeauna geamul inchis pentru ca stii ca racesc repede. In masina, tin intotdeauna geamul deschis pentru ca stiu ca iti place sa simti aerul de afara. Nu mai insisti sa-l inchid, pentru ca sti ca daca vei insista il voi deschide si mai tare. Zambesti si-mi repeti aceleasi cuvinte.
- Am fi un cuplu ideal.
Zambesc si iti confirm ca poate am fi un cuplu ideal, daca... dar nu am chef sa-ti spun de ce nu suntem si nu vom putea fi vreodata si oricum chiar daca as avea chef sa-ti spun tot nu ti-as spune, pentru ca o sa ma intrerupi la primul cuvant si o sa continui ironic sa-mi spui ce gandesc.
Vrei sa faci la staga brusc, dar iti amintesti ca am rau de masina si ca ma ameteste orice manevra brusca si o iei lejer, apoi ma privesti dulce si stiu ce ai sa spui. De aceea am sa-ti o spun eu prima:
- Am fi un cuplu ideal, daca...
Nu-ti convine ca imi place din ce in ce mai mult jocul asta. Si ca sa mai ai prilejul sa-mi spui ca am fi un cuplu ideal, scoti un cd din geanta si te faci ca nu ma mai vezi. Te enervezi daca nu-ti spun ca-mi place sau nu ma uimesc nici acum ca ai inceput sa asculti jazz. Am sa ma prefac si eu ca nu observ ca ai inceput sa asculti jazz. Si te enrevezi ca nu observ si intrebi daca imi place, iar eu scot un cd din geanta si iti spun ca as prefera asta. Pui cd-ul si zambesti cand auzi Tudor Gheorghe.
Nu mai spui nimic. Cuvintele iti stau pe buze.
- Oare cum o fi in iad? te intreb eu dupa o jumatate de ora de tacere.
- In iad? In iad se canta jazz...

Despre "o lume" care "se destrama"

"Tantarul i-a cerut Urechii sa se casatoreasca cu el, iar Urechea s-a tavalit pe jos de ras la aceasta propunere. "Cat crezi ca vei mai trai, il intreba ea. Ai ajuns deja un schelet." Tantarul pleca umilit, si de fiecare data cand trecea pe langa Ureche, se oprea sa-i spuna ca e inca in viata." (p.68)
E una dintre povestile pe care Okonkwo, cel mai puternic barbat al comunitatii, o poarta ascunsa in sine si nu o va scoate decat atunci cand va ramane doar cu el insusi. Okonkwo face parte dintr-o lume in care ordinea si oranduiala fac un corp comun. Individul nu exista decat in si pentru comunitate, este parte al unei structuri si slabirea unui element afecteaza intreaga comunitate. Pare o lume continua, o lume care nu poate fi afectata de nimic, o lume in care fiecare are un rol prestabilit si nimeni nu are voie sa incalce cutumele comunitatii. Ruptura se va produce atunci cand Okonkwo va impusca din greseala un tanar care asista la inmormanterea tatalui sau. Va fi ostracizat, condamnat sa plece din comunitate cu toata familia pe o perioada de sapte ani.
Blestemul insa se arata mai tarziu si are fata alba. Aparitia Omului Alb cu impunerea noilor norme si reguli, cu impunerea noilor zei, va duce la destramarea comunitatii.
Romanul este o perspectiva intrinseca al procesului civilizator al colonialismului.

Fata care aduce ploaia

Are ochii de culoarea marii linistite.
Ploaia se tine dupa ea. De cate ori ne intalnim, ploua. Remarcase si ea. Sau poate poarta norii in buzunar si, cand se supara pe soare, ii arunca suvite de ploaie in ochi. “Ai fi utila pe timp de seceta”, i-am zis astazi. A zambit.
Are voce catifelata, filtrata prin muguri de bambus.
Fata care aduce ploaia, iti toarna liniste in suflet. Ii place sa vorbeasca despre arta, despre religie, stie o groaza de lucruri despre gnoza si stele, poezie, literatura si suflet. Rade cu pofta si te face sa vorbesti despre orice. Ii povestesc ce mi s-a mai intamplat si radem amandoua cu pofta. Imi povesteste ce i s-a mai intamplat si radem amandoua cu pofta. Cateodata suntem ambele abatute. Ne intalnim ca sa ne scoatem tristetile la taraba ca doi vanzatori ambulanti. Ne miram, ne plangem de mila, apoi ne amuzam. Eu imi tin sufletul deschis. Stiu, o sa-mi picure liniste.
Isi poarta chipul invelit intr-o frumusete uluitoare, altfel decat frumusetea comerciala, o frumusete desprinsa din frescele renascentine. Acea frumusete calma si plina de energie.
N-am placut-o din prima. Mi se parea rece si aroganta.
Are multe urechi pe care le tine ascunse. Are o ureche speciala cu care aude lucrurile pe care nu le-am pronuntat.
Uneori prietenia poate avea chip, chip de fata care aduce ploaia. Uneori prietenia poate sa-ti picure liniste in suflet. Si intotdeauna are multe urechi.

Dupa o pauza mai lunga

am revenit. Dupa o pauza mai lunga am revenit. Am revenit pentru ca am din ce in ce mai putin timp liber, pentru ca e mai placut sa scrii pe blog decat sa scrii la licenta, pentru ca e mai placut sa scrii pe blog decat sa inveti pentru examenele ce se apropie si e mult mai placut sa scrii pe blog decat sa te gandesti la lucruri mai serioase.
Am revenit pentru ca intre timp am mai facut multe nazbatii de copil neastamparat, am revenit pentru ca vreau sa transform acest blog, dar am revenit si pentru ca vreau sa invat sa vorbesc.