joi, 25 martie 2010

Încep să cred...

În ultimul timp mi se întamplă tot felul de lucruri pentru care nu am găsit încă o explicaţie. Merg cu o prietenă să fotocopiem nişte acte şi tipul de acolo nu ne ia bani. Acum câteva zile poftii şi eu ca tot omu' la un suc din ală cu o mie şi una de otrăvuri. Deşi bubuie presa de cât de nocive sunt pentru sănătatea omului, mă gândesc şi eu că dacă n-a murit nimeni până acum, n-oi fi eu prima. Convinsă şi de data aceasta că e ultima dată când mai beau aşa ceva, mă apropii de singurul butic de la metroul din Romană unde văzusem licoarea cu pricina în vitrina. Dar nu reuşesc nici să îi spun tipului ce vreu că îmi şi aruncă în nas un “Am închis!”, deşi nu-mi stă în fire să insist, îmi fac curaj şi îl întreb totuşi dacă poate să îmi dea sucul la care pofteam şi care nu mai suporta nicio amânare. Se pare că pofta îmi curgea din privire aşa că nu zise nimic şi îmi întinse băutura cerută, iar împreuna cu sticla primesc şi o pungă cu perniţe cu telemea. Încerc să mă scuz, îi explic că vroiam doar un suc, dar tipul insistă să iau şi darul din partea lui. Îmi amintesc atunci de cursul de antropologie despre ospitalitate, despre dar şi contra dar, îi zâmbesc, îi mulţumesc, iau punga şi plec.
Astăzi primesc un sms de la un număr necunoscut în care mi se spune că trebuie să mă împac cu mine însumi, să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am. Încerc să văd de la cine vine misteriosul sms, dar se pare că nu am nicio şansă.
Persoanele pe care le cunosc în ultimul timp, îmi vorbesc despre necesitatea credinţei şi bunătatea lui Dumnezeu.
Renunţ să îmi mai pun întrebări, încep să cred...

duminică, 3 ianuarie 2010

Confesiunile unui fals colecţionar

- Domnișoară, colecţionaţi ceva? Şi ochii îi alunecau spre decolteu ca asupra unei prăzi pe care se pregăteşte să o atace.
Bărbați! Îmi vine să-i răspund urmărindu-i pupilele care-i înghiţeau irisul.
- Nu am răbdarea colecţionarului, şi-mi las privirea în jos, amorţită de ciudă că din nou gura nu a vrut să se sincronizeze cu acea picătură de creier rezervată lucidităţii.
Îmi surâde învingător.
Îi răspund cu acelaşi surâs de învingător.
Nu ştie.
Sunt cel mai înverşunat colecţionar. Colecţionez camee, broşe, cercei, coliere, mănuşi dantelate, umbrele de soare, eşarfe, pălării, cămăşi cu dantela şi volănaşe, rochii înflorate, pantofi de toate culorile, genţi din piele, jachete, sacouri, taioare. Stau ore întregi cu privirea atârnată de tot felul de lucruri pe care le adun undeva într-un loc numai de mine ştiut. Le scot din lumea lor şi le port pe fiecare ascultând Armstrong sau Ella Fitzgerald, Edith Piaf. Astăzi am găsit o rochie pe care am asortat-o cu „Gattopardo” lui Visconti, o pălărie pentru „Otto e mezzo” lui Fellini şi o rochie neagră la căderea Nopţii lui Antonioni.
Îmi ţin colecţia ascunsă de omul cu ochii flămânzi.

vineri, 25 decembrie 2009

Un fel de stare...

Mi se intampla din ce in ce mai des sa ajung la mine doar alunecand. Ma cufund in cate o melodie pe care o ascult si reascult pana mi se lipeste de timpane. Muzica imi dicteaza stari. Muzica ma face sa alunec inspre mine.
Un fel de stare...
http://www.youtube.com/watch?v=1wfamPW3Eaw

joi, 19 noiembrie 2009

Intr-un pahar de Cuba Libre

Din pozitia nenascutului lumea se vede altfel. Are chip de copil ce mesteca Huba-Buba si i se lipeste balonul de nas. Sau de carusel ce se invarte mai anapoda tocmai cand iti vine sa-ti vomiti si stomacul. Inchizi ochii, iti lipesti nasul de genunchi si lasi lumea sa se invarta, sa ameteasca ea de data asta, sa-si vomite stomacul si sa razi de ea ca de "nebunul satului". Lumea s-a inecat intr-un pahar de Cuba Libre din care sorbi cate o inghititura. Cat de frumoase sunt lucrurile care-ti lipsesc si le primesti in cantitati limitate tocmai atunci cand simti ca nu mai poti.

Inchid ochii si las scaunul sa se invarta, sa ma invarta, sa ne invartim impreuna. Caruselul groazei. Nimeni nu canta mai bine Cuba Linda decat Bebo&Cigala. Citesc blogul unui scriitor de care pe vremuri eram aproape indragostita si constat ca nu e homosexual asa cum am crezut atatia ani. Inchid ochii si ajut scaunul sa-mi faca tavanul sa danseze. Intre pupile si pleoape s-au rastignit cateva imagini care se invart odata cu mine. Intr-o zi am sa ma fac mare si am sa asez in puzzle-ul asta toate piesele, am sa le pun cap la cap si atunci am sa stiu ca m-am facut mare.Pana atunci vreau sa-mi tin nasul lipit de genunchi si sa-mi imaginez ca lumea s-a inecat intr-un pahar de Cuba Libre.

marți, 1 septembrie 2009

Jocul soarelui cu sânii goi


Trupuri de femei, priviri de bărbaţi. Sociologia sânilor goi
Jean-Claude Kaufmann
Humanitas,
Bucuresti, 2009

 Sânii goi, lăsaţi pe plajă în grija soarelui, aparent, nu mai uimesc astăzi pe nimeni. Plajele abundă de corpuri din ce în ce mai dezgolite, iar ultravioletele îşi caută adăpost chiar şi acolo unde până acum câţiva ani nici nu ar fi îndrăznit să privească. 
 Relaţia dintre soare şi corp nu a fost dintotdeana atât de intimă. Dacă la începutul secolului trecut “cucoanele” îşi protejau albul pielii de privirea solara cu ajutorul rochiilor lungi, manusilor si a umbrelelor, la începutul acestui secol corpul este abandonat în totalitate şi cu agresivitate expunerilor solare. 
 Chiar dacă între sânii goi şi soare s-a creat deja o relaţie complexă, practică dezgolirii nu este atât de simplă pe cât ne-am fi aşteptat. Plaja nu se lasă niciodată toropită de soare, plaja observă tot, pe plajă nu poţi să te expui oricum. Plaja îşi ţine ochii aţintiţi asupra corpurilor expuse ca într-o vitrină de sticlă într-un muzeu cu obiecte de tot felul. Corpurile “frumoase” sunt “apreciate”, corpurile “urâte” sunt supuse unei aspre judecăţi. Sânii mari, sânii lăsaţi sau “îmbătrâniţi” atrag după sine dezaprobarea spectatorilor. 
 Nici practica dezgolirii nu este atât de facilă. Participantele îşi aleg cu grijă locul şi timpul înainte de a renunţa la sutienul costumului de baie, altele renunţă la sutien doar în procesul expunerii la soare, iar pentru a intra în apă îşi pun sutienul la loc.
 Plaja şi corpurile sunt prinse într-un joc în care fiecare are un rol în funcţie de statutul său, jucătorii intră în acest joc abia după ce învaţă un cod pentru a putea decodifica mesajul pe care îl transmite plaja.

vineri, 19 iunie 2009

Si din nou despre forme si fonduri

Uniunea Scriitorilor din Moldova si-a facut site. Banal, ar spune unii, ba bine ca nu am sa va spun eu, dragii mei. Nu e chiar banal, poate fi un pic retro, era banal daca avea blog, oarecum in pas cu timpurile daca o gaseai pe facebook.com si destul de la moda daca ai fi putut-o “urmari” pe twitter. Dar nu aici e baiul... Nu minuneaza forma cat poate minuna fondul. De pe site-ul Uniunii Scriitorilor puteti afla numai lucruri utile ca de exemplu: adresa si numarul de telefon al majoritatii membrilor US, “viata US”, dar si mai mult de atat, Uniunea Scriitorilor din Moldova “pune la dispozitia” cititorilor “minunatele tabele” cu “noutati” , tot la rubrica “noutati” veti gasi si programul unui simpozion de prin noiembrie 2008 urmat de o telegrama adresata:


Excelenţei Sale,

Domnului Viktor Iuşcenco,

Preşedintele Ucrainei”.

Si daca tot am deschis “Cutia Pandorei” am sa va rog sa intrati pe site-ul cu pricina http://www.uniuneascriitorilor.md si din Contact sa le trimite-ti un mail :))). Dar sa nu va minunati prea tare daca o sa vi se deschida mailul, dar fara o adresa de destinatie. Ati crezut cumva ca Uniunea Scriitorilor si-a facut si e-mail? :))))

Lectura Placuta!!!

marți, 12 mai 2009

Confesiunile lui Martin Demetrius Piccolo Armani

9 mai 2020
Astăzi ar fi trebuit să fiu un copil fericit, aşa cum sunt toţii copii care implinesc 7 ani, dar şi astăzi, la fel ca şi anul trecut, părinţii mei nu au timp pentru mine. Îşi petrec aproape tot timpul intr-o sala imensa cu multă lume in faţa unor domni imbracaţi in haine negre şi lungi care pun întrebări bizare şi se uită suspicios la toată lumea. Am fost şi eu o dată şi m-au aşezat lângă un copil care semăna cu mine şi toată lumea se uita la noi. Am întrebat-o pe mama dacă suntem fraţi, iar mama mi-a spu că nu, că acel copil nu există, iar dacă există atunci este ilegal, iar eu sunt sigurul adevărat. N-am înţeles atunci de ce acel băieţel care semăna atât de mult cu mine nu exista sau dacă exista, atunci era ilegal, doar semăna atât de bine cu mine. Mama a aşteptat să cresc şi apoi mi-a spus întreaga poveste. Cu mult inainte de a fi, exact asa cum sunt acum, stăteam cuminte într-un catalog, aşa cum stau cuminţi în catalog jucăriile pe care mi le aduce mama sau tata acasă.
Într-o zi mama şi tata s-au gândit că ar vrea un copilaş, însă oricât de mult se iubeau au inceput să se certe, mama ar fi vrut să fiu băieţel şi să semăn cu Johnny Depp, tata vroia să fiu fetiţă şi să semăn cu Angelina Jolie sau măcar cu mama. Au luat apoi un creion si au inceput să mă deseneze, dar, cum nici unul nu se pricepea la desen, a iesit un mic monstrulet de care se cam speriasera la final. Au decis atunci să-mi construiască imaginea. Au decupat ochii tatei, buzele mamei, dintr-o fotografie din tineretea bunicii au decupat nasul, iar cum nu găsiseră nicăieri degete de la picioare mai frumoase ca ale lui Brad Pitt au acceptat in cele din urma de comun acord să-mi adauge şi un element imprumutat din afara familiei lor. Problema însă a venit pe parcurs, când tata a remarcat că aş avea mai multe trăsături împrumutate din familia mamei şi mai puţine din familia lui şi iarăşi s-a supărat şi au renunţat să se mai gândească la mine până într-o zi când mama proba o rochie de seara şi a descoperit catalogul în care îi zâmbeam jucăuş chiar pe prima pagină.
Vânzătoarea ii explică mamei că sunt Piccolo Armani şi că mă numiseră aşa pentru că eram favoritul disigner-ului în a cărui casă de modă eram şi că eram modelul casei, eram cel mai scump, dar aveam şi cel mai frumos zâmbet şi m-au cumpărat odată cu rochia. Iar peste aproape un an, am trecut din catalog aici, am devenit eu. Şi toată lumea mă iubea şi imi spunea că sunt cel mai frumos copil din lume, până într-o zi în care tata a venit foarte supărat acasă şi i-a şoptit ceva mamei. Nu ştiu ce i-a spus, dar mama era să leşine. Am ascultat apoi când se certau la telefon cu cineva şi spuneau că eu sunt cel adevărat pentru că au acte şi că sunt marcă înregistrată, nu şiu ce e asta dar cred că nu e bine. Că dacă ar fi fost bine, mama nu ar fi spus-o atât de supărată. Într-o zi a venit un nene la noi care spunea că il cheamă avocat şi încă nu mai ştiu cum şi i spunea ceva mamei despre chinezii care fură modele şi le copiază.
Nu mai înţeleg nimic, draga Felix, eu vreau o surioară şi un tort cu şapte lumânări şi părinţi mai puţin supăraţi. Nu înţeleg de ce sunt atât de îngrijoraţi mami şi tati pentru că semăn cu altcineva, poate şi pe el l-au cumparat ca pe o rochie. Apoi, şi ce dacă se ceartă, de parcă ar putea să-l facă să nu mai semene cu mine. Poate şi el vrea o surioară şi un tort cu niste lumânări de ziua lui.

marți, 28 aprilie 2009

Intamplarile unui fluture

Comand mancarea, aleg meniuri cu carne si sosuri pentru ca asa iti place tie. Cand comanzi tu, alegi paste si salate pentru ca stii ca imi plac mie.
- Am fi un cuplu ideal, spui tu de fiecare data dupa ce mananci si iti place mancarea, apoi sorbesti cu pofta din espresso italian pe care te-am invatat sa-l bei.
- Am fi un cuplu ideal, spun eu, daca: si incep sa-ti dictez cuvant cu cuvant lucruri pe care le stii deja pe de rost.
- Am fi un cuplu ideal daca nu ti-ai mai pune atatea intrebari.
- Am fi un cuplu ideal doar ca nu as fi eu. Si atunci ai mai vrea sa fim un cuplu ideal?
In masina tii intotdeauna geamul inchis pentru ca stii ca racesc repede. In masina, tin intotdeauna geamul deschis pentru ca stiu ca iti place sa simti aerul de afara. Nu mai insisti sa-l inchid, pentru ca sti ca daca vei insista il voi deschide si mai tare. Zambesti si-mi repeti aceleasi cuvinte.
- Am fi un cuplu ideal.
Zambesc si iti confirm ca poate am fi un cuplu ideal, daca... dar nu am chef sa-ti spun de ce nu suntem si nu vom putea fi vreodata si oricum chiar daca as avea chef sa-ti spun tot nu ti-as spune, pentru ca o sa ma intrerupi la primul cuvant si o sa continui ironic sa-mi spui ce gandesc.
Vrei sa faci la staga brusc, dar iti amintesti ca am rau de masina si ca ma ameteste orice manevra brusca si o iei lejer, apoi ma privesti dulce si stiu ce ai sa spui. De aceea am sa-ti o spun eu prima:
- Am fi un cuplu ideal, daca...
Nu-ti convine ca imi place din ce in ce mai mult jocul asta. Si ca sa mai ai prilejul sa-mi spui ca am fi un cuplu ideal, scoti un cd din geanta si te faci ca nu ma mai vezi. Te enervezi daca nu-ti spun ca-mi place sau nu ma uimesc nici acum ca ai inceput sa asculti jazz. Am sa ma prefac si eu ca nu observ ca ai inceput sa asculti jazz. Si te enrevezi ca nu observ si intrebi daca imi place, iar eu scot un cd din geanta si iti spun ca as prefera asta. Pui cd-ul si zambesti cand auzi Tudor Gheorghe.
Nu mai spui nimic. Cuvintele iti stau pe buze.
- Oare cum o fi in iad? te intreb eu dupa o jumatate de ora de tacere.
- In iad? In iad se canta jazz...

vineri, 24 aprilie 2009

Despre "o lume" care "se destrama"



"Tantarul i-a cerut Urechii sa se casatoreasca cu el, iar Urechea s-a tavalit pe jos de ras la aceasta propunere. "Cat crezi ca vei mai trai, il intreba ea. Ai ajuns deja un schelet." Tantarul pleca umilit, si de fiecare data cand trecea pe langa Ureche, se oprea sa-i spuna ca e inca in viata." (p.68)
E una dintre povestile pe care Okonkwo, cel mai puternic barbat al comunitatii, o poarta ascunsa in sine si nu o va scoate decat atunci cand va ramane doar cu el insusi. Okonkwo face parte dintr-o lume in care ordinea si oranduiala fac un corp comun. Individul nu exista decat in si pentru comunitate, este parte al unei structuri si slabirea unui element afecteaza intreaga comunitate. Pare o lume continua, o lume care nu poate fi afectata de nimic, o lume in care fiecare are un rol prestabilit si nimeni nu are voie sa incalce cutumele comunitatii. Ruptura se va produce atunci cand Okonkwo va impusca din greseala un tanar care asista la inmormanterea tatalui sau. Va fi ostracizat, condamnat sa plece din comunitate cu toata familia pe o perioada de sapte ani.
Blestemul insa se arata mai tarziu si are fata alba. Aparitia Omului Alb cu impunerea noilor norme si reguli, cu impunerea noilor zei, va duce la destramarea comunitatii.
Romanul este o perspectiva intrinseca al procesului civilizator al colonialismului.

duminică, 19 aprilie 2009

Fata care aduce ploaia

Are ochii de culoarea marii linistite.
Ploaia se tine dupa ea. De cate ori ne intalnim, ploua. Remarcase si ea. Sau poate poarta norii in buzunar si, cand se supara pe soare, ii arunca suvite de ploaie in ochi. “Ai fi utila pe timp de seceta”, i-am zis astazi. A zambit.
Are voce catifelata, filtrata prin muguri de bambus.
Fata care aduce ploaia, iti toarna liniste in suflet. Ii place sa vorbeasca despre arta, despre religie, stie o groaza de lucruri despre gnoza si stele, poezie, literatura si suflet. Rade cu pofta si te face sa vorbesti despre orice. Ii povestesc ce mi s-a mai intamplat si radem amandoua cu pofta. Imi povesteste ce i s-a mai intamplat si radem amandoua cu pofta. Cateodata suntem ambele abatute. Ne intalnim ca sa ne scoatem tristetile la taraba ca doi vanzatori ambulanti. Ne miram, ne plangem de mila, apoi ne amuzam. Eu imi tin sufletul deschis. Stiu, o sa-mi picure liniste.
Isi poarta chipul invelit intr-o frumusete uluitoare, altfel decat frumusetea comerciala, o frumusete desprinsa din frescele renascentine. Acea frumusete calma si plina de energie.
N-am placut-o din prima. Mi se parea rece si aroganta.
Are multe urechi pe care le tine ascunse. Are o ureche speciala cu care aude lucrurile pe care nu le-am pronuntat.
Uneori prietenia poate avea chip, chip de fata care aduce ploaia. Uneori prietenia poate sa-ti picure liniste in suflet. Si intotdeauna are multe urechi.

vineri, 17 aprilie 2009

Dupa o pauza mai lunga

am revenit. Dupa o pauza mai lunga am revenit. Am revenit pentru ca am din ce in ce mai putin timp liber, pentru ca e mai placut sa scrii pe blog decat sa scrii la licenta, pentru ca e mai placut sa scrii pe blog decat sa inveti pentru examenele ce se apropie si e mult mai placut sa scrii pe blog decat sa te gandesti la lucruri mai serioase.
Am revenit pentru ca intre timp am mai facut multe nazbatii de copil neastamparat, am revenit pentru ca vreau sa transform acest blog, dar am revenit si pentru ca vreau sa invat sa vorbesc.

joi, 7 august 2008

Omul care aşteaptă

Aşteptarea are ochi. Aşteptarea are ochi flămânzi. Aşteptarea îşi ţine ochii în crăpătura uşii. Nu vede. Nu aude. Nu pune întrebări. Aşteaptă. Atât. E agitată. Ar vrea să le ştie pe toate. Ar vrea să creadă că le ştie pe toate. Ar vrea să nu mai ştie nimic. Ar vrea să creadă că nu mai ştie nimic. Ar vrea să nu fie adevărat. Ar vrea....
Dorinţele uneori se împlinesc. Atunci când se împlinesc te gândeşti că ar fi fost mai bine dacă nu ţi-ai fi dorit. Ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi împlinit. Dorinţele dor mai ales atunci când se împlinesc.
Aşteptarea îşi plânge de milă. De-ar fi ştiut ce o aşteaptă s-ar fi făcut orice, numai aşteptare nu. Ar fi vrut să nu mai aştepte. Ar fi vrut să nu mai vrea nimic. Ar fi vrut... Acum nu mai vrea. Sau poate vrea, dar nu recunoaşte. Cu siguranţă vrea. Vrea, dar nu ştie că vrea. Sau ştie, dar nu spune. Şi dacă nu spune, nu ai de unde să ştii. Acum nu mai aşteaptă nimic. Sau poate aşteaptă, dar nu recunoaşte. Cu siguranţă aşteaptă. Aşteaptă, dar nu ştie că aşteaptă. Sau ştie, dar nu spune. Şi dacă nu spune, nu ai de unde să ştii. Şi dacă nu ştii, vrei să afli. Şi iarăşi vrei. Când afli, îţi doreşti să nu fi vrut.
Uneori te priveşte în ochi. Alteori îţi şopteşte ceva la ureche. Nimic important (îţi zici). Doar aşa ca să-ţi aducă aminte că nu te-a uitat. Aşteptarea nu (te) uită. Te ştie, te cunoaşte, te urmăreşte. Eşti victima ei. Te supui fără ca să ţi-o ceara. Eşti sclavul unei iluzii. Eşti sclavul propriilor invenţii. Eşti sclavul tău. Câţi tu are un eu?

Sunt omul care aşteaptă. Toate aşteptările lumii s-au cuibărit în mine. Nu fac altceva decât să aştept. Aştepatarea e profesiunea mea de baza. Am învăţat să aştept. Am învăţat că trebuie să aştept. Toată lumea ştie că aştept. Şi pentru că aştept, aşteptarea mă ocoleşte, nu vine, nu mă priveşte, nu mă aude, nu mă aşteaptă, s-a obişnuit să o aştept doar eu. Am să o aştept. Ştiu că va veni. Nu are cum să nu vină. Nu mă poate ocoli veşnic. I-am scris scrisori. Pînă ieri, i-am scris zilnic, uneori chiar şi de două, trei, patru, cinci etc. etc. etc. etc. etc. ori pe zi. Îi scriam în fiecare noapte, îi scriam continuu. Azi m-am hotărât să nu-i mai scriu. Trebuie să vină singură, nu silită de mine. I-am spus că o aştept. Nu vreau să o forţez. La început nici nu bănuia că aş putea să o aştept. Dar i-am scris. Într-o zi mi-am zis: nu va veni dacă nu ştie că o aştept, mulţi o aşteaptă, trebuie să ştie că o aştept mai mult decât o aşteaptă toţi împreună. Aşa sigur va veni. Şi mi-a răspuns. M-am uimit cât de repede mi-a răspuns. A fost aşa: i-am scris prima scrisoare, cea mai lungă scrisoare pe care am scris-o vreodată în viaţa mea. I-am scris pentru că vroiam să ştie. I-am scris pentru că vroiam să se simtă bine. Deci, i-am scris acea scrisoare lungă, cea mai lungă scrisoare pe care am scris-o vreodată în viaţa mea. Am pus-o în cutia poştală. Şi am început să o aştept. Mi-am zis: acum chiar am ce să aştept. Am aşteptat, am aşteptat, am aştepat, am aşteptat, am aşteptat, am aşteptat, am aşteptat... După, aproximativ o oră, aşteptarea mea a erupt, a erupt cum erupe un vulcan. Mi-am amintit atunci de oraşul Pompei. Oamenii aşteptau, aşteptau, aşteptau şi iată că s-a produs, a venit. A erupt. Nu ştiam cum erupe un vulcan, dar când a erupt vulcanul din mine am înţeles ce înseamnă a erupe. Am înţeles fericirea celor din Pompei de parcă toate sufletele lor s-au reîncarnat deodată în mine. De parcă eram moştenitorul ilegal ale celor care au aşteptat producerea unui asemenea eveniment, iar eu am furat ca un hoţ tot ce au aşteptat ei. Nu aveam dreptul să mă simt fericit cu fericirea lor. Nu aveam dreptul să fiu părtaş la fericirea lor, ei au aşteptat secole, eu, eu.... nu mai ştiu cât am aştepatat şi am deschis cutia poştală. N-o să credeţi, dar acolo era o scrisoare nu vă mai spun de la cine era, nu ştiu de la cine era, dar era o scrisoare. Aşteptarea mi-a trimis o scrisoare. Ştiu că era de la ea era netimbrată, fără adresă, fără nume, dar era o scrisoare. Cea mai lungă scrisoare pe care am primit-o vreodată. Îmi scria ce i-am scris şi eu, deci îmi răspundea. Eram fericit, eram foarte fericit, eram cel mai fericit. Am început să-i scriu permanent. Am lăsat serviciul la care eram angajat. Am abandonat prietenii şi scriam scrisori. Scriam continuu. Scriam fără întrerupere. Am scris zile şi nopţi în şir o sumedenie de scrisori până la un moment dat când mi-am dat seama că nu făceam altceva decât să scriu scrisori, nici măcar nu erau expediate scrisorile pe care le scrisesem cu atâta pasiune. Atunci m-am gândit că trebuie să angajez pe cineva care să mi le trimită. O persoană care să ia scrisorile elaborate de mine şi să le pună în cutia poştala de pe uşa mea. Aşa, aş avea tot timpul din lume să scriu scrisori. M-aş putea transforma într-o fabrică de scrisori. Da, asta era ideea, trebuia să fac o fabrică de scrisori. Dar scrisorile erau parte din intimitatea mea, erau intimitatea mea. Cum voi şti că persoana pe care am angajat-o nu-mi va dezgoli intimitatea. Nu voi putea sta nud în faţa curierului meu. Da, ştiu! O voi urmări să văd dacă va încerca să-mi striviască intimitatea. Dar dacă o voi urmări cine va scrie? Nu, va trebui să fac o pauză şi să-mi duc singur scrisorile. Aşa am şi făcut, dar de fiecare dată când duceam o scrisoare, găseam o alta. Îmi răspundea! Îmi răspundea cu aceeaşi fidelitate cu care îi scriam eu. Aşa, pauzele se făceau mai mari. Trebuia să duc scrisoarea, apoi să citesc răspunsul şi să o iau de la capăt. Aşa am început să scriu mai rar. Până am ajuns să scriu o singură dată în zi. Nu a fost nici o zi în care să nu-i fi scris. Sau poate a fost. Stai să-mi amintesc. Mi se pare că a fost odată când mă îmbolnăvisem rău pentru că nu mâncasem. Ba nu, îi scrisesem şi atunci. Da îi scrisesem doar câteva rânduri. Şi am mers în genunchi până la cutia poştală, apoi tot aşa am mers şi am luat răspunsul, dar i-am scris, nu puteam să nu-i scriu. Nu puteam să trădez încrederea pe care o avea în mine. Trebuia să-i scriu. Nu puteam să nu-i scriu. Ar fi crezut că nu o mai aştept. Trebuia să o informez că sunt bolnav. Ciudat că şi ea mi-a scris că se simte rău. Mi-a scris doar câteva rânduri în care îmi mărturisea că nu se simte tocmai bine pentru că nu mai mâncase de câteva săptămâni. Făcuse şi ea abuz de scris. Atunci mă gândisem că trebuie să o încurajez, să o ajut să se vindece. Ciudat, ea făcea acelaşi lucru. De fapt, nu, nu e ciudat, ea făcea acelaşi lucru pentru că îmi răspundea la scrisoare şi mă aştepta la fel cum o aşteptam eu. Atunci m-am gândit că ar trebui să-i scriu mai rar, să-i scriu odată în zi, altfel poate să facă ulcer, nu i-am scris-o, dar mă gândeam şi, probabil, gândea acelaşi lucru, dar nu mi l-a scris. A început să-mi răspundă mai rar. Îşi făcea griji pentru sănătatea mea. Ştiu asta, sunt sigur de asta, chiar dacă nu mi-a scris. Aşteptarea mă aşteaptă şi eu o aştept, ce concidenţă. Sau poate nu e o coincidenţă. Poate e jumătatea mea. Jumătatea aceea pierdută la izgonirea din paradis. Cred că mi-am găsit jumătatea sau poate ea m-a găsit? Ce bine că ne-am găsit! Acum va trebui să aşteptăm. Să ne aşteptăm.

Sunt omul care aşteaptă.
Sunt omul care...
Sunt omul...
Sunt...
...


Aşteptarea orbeşte.
Aşteptarea poartă ochelari. Aşteptarea se priveşte-n oglindă. Ce bătrână te-ai făcut! Ce grizonată eşti! Şi ridurile!!! Ochelarii! Oglinzile mint. Ele nu ştiu nimic. Oglinzile nu aşteaptă.
Aşteptarea a orbit.
Aşteptarea nici măcar ochelari nu mai poartă.

Modularitatea nemodulară a omului modern

Într-una din cărţile sale Gellner scria că “pentru individul de rând, graniţele culturii sale reprezintă, dacă nu însăşi limitele lumii, sigur ale încadrării sale în muncă, ale acceptăriilui de către societate, ale demnităţii, participării efective şi cetăţeniei” . În aceste condiţii avem un om modern care încearcă să-şi depăşească propriile limite.
Una din caracteristicile de bază ale societăţii moderne este că îşi pune întrebări. Răsunsul în sine contează mai puţin sau chiar deloc, întrebarea e cea care primează. Omul modern este agitat, îşi pune întrebări, îşi macină creierul, iar toate astea nu au decât un singur scop, să-i demonstreze că mai există. Omul modern se răzbună pe el însuşi, îşi crează limite ca să le depăşească, îşi crează zei ca mai apoi să-i omoare, îşi scoate sufletul la vânzare ca mai apoi să-şi plângă de milă. Omul modern este damnat să trăiască în dubiu şi incertitudine, dar şi în superficial şi indiferenţă. El se zbate între limite şi îşi cere dreptul la mediocritate. Omul modern nu mai este capabil de creaţie, mimesisul a pus stăpânire pe el. Prea s-au grăbit cei de dinaintea lui să le inventeze pe toate, lui i-a rămas doar privitul peste umăr. Omul modern trăieşte în/din/cu iluzie. Este conformist, dar îşi cere dreptul la răzbunare asupra celor care l-au târât până aici. Trăieşte în cadrul societăţii, dar este mai singur ca niciodată. Mimează afectivitatea, sociabilitatea, bucuria sau tristeţea, atunci când se află în cadrul grupului, dar se retrage pentru a fi singur cu sine atunci când oboseşte să-şi mai joace rolul pe scena cotidianului. Societatea îi cere, societatea îi impune:norme, regului, canoane. Individul se supune fără să protesteze, între el şi societate s-a încheiat un acord tacit la naştere, cei ce nu-şi respectă obligaţiile sunt izolaţi, are societatea grijă să ofere locuri şi celor care protestează împotriva ei. Ca într-o spirală a tăcerii cei mai mulţi se conformeză, mai mult chiar, se transformă în sclavii ei.
Poate omul modern să fie modular? Dacă societatea i-o cere se va transforma în cel mai modular om. Îşi va asuma rolul şi va păşi elegant pe scena lumii, asigurându-se că are un public care îi urmăreşte fiecare pas şi care este pregătit să aplaude la fiecare gest. Modernul îmbracă hainele modularului, îi învaţă limba, obiceiurile, gesturile, trăsăturile şi va juca rolul lui. Dar modularitatea modernului este doar rolul pe care si-l asumă. Sinele nu poate fi minţit. O limbă învăţată va rămâne doar o limbă învăţată, un obicei învăţat nu se suprapune peste obiceiul propriei culturi. Modularitatea se opreşte aici. Sinele nu asimilează întreaga ofertă fără a trece prin prisma propriei culturi. Propria cultură îşi lasă amprenta asupra fiecărui membru pe care îl alăptează la propiul sân. Laptele matern nu-şi schimbă gustul niciodată. Atunci când societatea i-o cere omul modern îţi va juca rolul, imitând comportamente, atitudini, dar îşi dă demisia imediat ce rămâne cu el însuşi. Omul modern e modular doar la suprafaţă, e modular doar atunci când societatea îl pândeşte. Omul modern se încardrează uşor în grupuri sociale diferite, comunică facil cu membrii altei societăţi, dar toate astea sunt accesorii pe care le combină la ceea ce are deja. Matricea culturală în care s-a format i-a rămas scheletul peste care s-au aşezat produsele propriei culturi. Omul nu poate fi dezbrăcat de cultura sa şi îmbrăcat cu o cultură nouă, nu poate fi corupt total de o cultură străină. Globalizarea îi adaugă noi accesorii pe care i le schimbă permanent, dar fondul deja construit nu poate fi alienat.
Modularitatea modernului este de două tipuri: adaptabilitate şi integrare. Dacă prima are funcţia de supravieţuire, atunci cea de-a doua are funcţia de asimilare. Adaptabilitatea este caracteristică celor care urmează să trăiască într-un anumit mediu, o perioadă determinată de timp (de obicei o perioadă scurtă). Individul este conştient de faptul că o anumită perioadă de timp urmează să imite comportamentul celor din jurul său, pentru a fi acceptat de societate pe perioada şederii sale în cadrul comunităţii respective, revenind în cele din urmă la propriul stil de viaţă. Adaptarea îi este necesară pentru a putea supravieţui în cadrul respectivei societăţi. Integrarea, în schimb, presupune o durată mult mai lungă sau chiar permanenţa. Individul este conştient de faptul că societatea pe care a acceptat-o este societatea în care urmează să trăiască şi să-şi desfăşoare propria activitate. El este nevoit nu doar să înveţe şi să emite comportamentul altor membri, ci să asimileze valorile culturale ale respectivei societăţi, realizând astfel un colaj între cultura mamă şi cultura adoptată. Abia indivizii care reuşesc să se integreze, devin cu adevărat modulari.

Scrisori neexpediate II

Erau ochi.
Ochi care curgeau peste pleoape,
ochi care se revărsau peste cuvinte,
ochii nu au urechi,
îşi continuă firescul flux şi reflux.

Vorbeai,
urechile mele nu aveau urechi,
urechile aveau doar ochi.
Vorbeai.
oceanul de alge se agita.
Sirenă eram.
Culegeam scoici şi alge.
Sssssssssssssttttt!!!!!!!!
Ascultă valurile!
Valul acesta violent se răzbună,
loveşte în soare şi mă scuipă în faţă.
Duet vom fi: eu şi valul.

Îţi reverşi algele peste cuvinte.
nu ştii
între mine şi val e o legătură ancestrală.
În noaptea asta am să renasc din valuri,
fluier din val am să-mi fac
şi am să-ţi cânt un cântec de leagăn.
Salbă de spumă port
tu îţi ţii pleopa închisă.
Între val şi pleoapă îşi trăiesc agonia poeme de dor.

Scrisori neexpediate II

Oraşul ăsta s-a sinucis,
stăm în el ca în burta unui cadavru,
muşuroaie de oameni viu colorate
se rostogolesc prin arterele inerte,
la prima fisură mulţimea se prelinge peste
răni cu inscripţii ciudate:
bar, restaurant, magazin etc, etc, etc...

Oraşul ăsta s-a sinucis,
nu mai putea,
îi plesnise ficatul îmbibat cu alcool
şi timpanele cu muzică proastă...

Oraşul ăsta boceşte la căpătîiul propiului cadavru
muşuroaiele îl înţeapă cu interjecţii, fluierături, nesimţire, prost gust...

Scrisori neexpediate II

Cafeaua avea gust de piatră crudă,
tu n-ai de unde să ştii
pentru că în cele din urmă n-ai mai venit.
Aici, în curtea bisericii Stavropoleos, sunt inundaţii
de oameni cu aparate foto legate de gât.
Ochii tăi vor rămâne imortalizaţi acolo
unde i-ai lăsat,
la fel ca imaginile fotografiate de turiştii de la Stavropoleos.
Eşti fabricat din ochi şi tăcere
şi n-am să ştiu niciodată ce porţi în buzunare,
cum nici tu n-ai să citeşti niciodată aceste rânduri.
Serile au gust de cadavru.
tu n-ai de unde să ştii...

Scrisori neexpediate I

III
Lilith e mama mea.
Şi am tot dreptul să-ţi spun:
suntem amândoi egali.
Pentru că [ştii şi tu] provenim din ţărână.
Din aceeaşi ţărână!
Ştiu că nu-ţi convine,
dar, totuşi, sunt fiica ei.

Sărută-mă şi ai să vezi
că marea e încă pe buzele mele,
iar sânii mei au gust de spumă.
În zadar îmi cauţi privirea,
ochii i-am lăsat acasă
să-i alăpteze mama cu vise

Scrisori neexpediate I

II
când îngerii merg la culcare
eu îţi scriu poveşti
pe care nu mai apuc să-ţi le citesc,
îmi împachetez bucuriile pentru timpuri mai bune
şi-ţi scriu cu aceeaşi fidelitate
scrisori pe care nu mai apuc să-ţi le trimit.

am doar o singură pupilă
în care se cuibăresc tristeţile lumii
peste care tragi pleoapa
de câte ori vrei
sau nu vrei să mai vezi.

Scrisori neexpediate I

Şi toate-s aşa cum au fost,
marea-şi agită buzunarele pline
cu peşte, şi scoici,
ploile aleargă cu umbrelele-n spate,
nopţile se răstignesc la cântatul cocoşilor,
amurgurile se preling unsuroase peste răsărituri.
După cum vezi,
nimic nu se mai schimbă
în oraşul în care,
dumnezeu stă la colţ
cu mâna întinsă.