Într-una din cărţile sale Gellner scria că “pentru individul de rând, graniţele culturii sale reprezintă, dacă nu însăşi limitele lumii, sigur ale încadrării sale în muncă, ale acceptăriilui de către societate, ale demnităţii, participării efective şi cetăţeniei” . În aceste condiţii avem un om modern care încearcă să-şi depăşească propriile limite.
Una din caracteristicile de bază ale societăţii moderne este că îşi pune întrebări. Răsunsul în sine contează mai puţin sau chiar deloc, întrebarea e cea care primează. Omul modern este agitat, îşi pune întrebări, îşi macină creierul, iar toate astea nu au decât un singur scop, să-i demonstreze că mai există. Omul modern se răzbună pe el însuşi, îşi crează limite ca să le depăşească, îşi crează zei ca mai apoi să-i omoare, îşi scoate sufletul la vânzare ca mai apoi să-şi plângă de milă. Omul modern este damnat să trăiască în dubiu şi incertitudine, dar şi în superficial şi indiferenţă. El se zbate între limite şi îşi cere dreptul la mediocritate. Omul modern nu mai este capabil de creaţie, mimesisul a pus stăpânire pe el. Prea s-au grăbit cei de dinaintea lui să le inventeze pe toate, lui i-a rămas doar privitul peste umăr. Omul modern trăieşte în/din/cu iluzie. Este conformist, dar îşi cere dreptul la răzbunare asupra celor care l-au târât până aici. Trăieşte în cadrul societăţii, dar este mai singur ca niciodată. Mimează afectivitatea, sociabilitatea, bucuria sau tristeţea, atunci când se află în cadrul grupului, dar se retrage pentru a fi singur cu sine atunci când oboseşte să-şi mai joace rolul pe scena cotidianului. Societatea îi cere, societatea îi impune:norme, regului, canoane. Individul se supune fără să protesteze, între el şi societate s-a încheiat un acord tacit la naştere, cei ce nu-şi respectă obligaţiile sunt izolaţi, are societatea grijă să ofere locuri şi celor care protestează împotriva ei. Ca într-o spirală a tăcerii cei mai mulţi se conformeză, mai mult chiar, se transformă în sclavii ei.
Poate omul modern să fie modular? Dacă societatea i-o cere se va transforma în cel mai modular om. Îşi va asuma rolul şi va păşi elegant pe scena lumii, asigurându-se că are un public care îi urmăreşte fiecare pas şi care este pregătit să aplaude la fiecare gest. Modernul îmbracă hainele modularului, îi învaţă limba, obiceiurile, gesturile, trăsăturile şi va juca rolul lui. Dar modularitatea modernului este doar rolul pe care si-l asumă. Sinele nu poate fi minţit. O limbă învăţată va rămâne doar o limbă învăţată, un obicei învăţat nu se suprapune peste obiceiul propriei culturi. Modularitatea se opreşte aici. Sinele nu asimilează întreaga ofertă fără a trece prin prisma propriei culturi. Propria cultură îşi lasă amprenta asupra fiecărui membru pe care îl alăptează la propiul sân. Laptele matern nu-şi schimbă gustul niciodată. Atunci când societatea i-o cere omul modern îţi va juca rolul, imitând comportamente, atitudini, dar îşi dă demisia imediat ce rămâne cu el însuşi. Omul modern e modular doar la suprafaţă, e modular doar atunci când societatea îl pândeşte. Omul modern se încardrează uşor în grupuri sociale diferite, comunică facil cu membrii altei societăţi, dar toate astea sunt accesorii pe care le combină la ceea ce are deja. Matricea culturală în care s-a format i-a rămas scheletul peste care s-au aşezat produsele propriei culturi. Omul nu poate fi dezbrăcat de cultura sa şi îmbrăcat cu o cultură nouă, nu poate fi corupt total de o cultură străină. Globalizarea îi adaugă noi accesorii pe care i le schimbă permanent, dar fondul deja construit nu poate fi alienat.
Modularitatea modernului este de două tipuri: adaptabilitate şi integrare. Dacă prima are funcţia de supravieţuire, atunci cea de-a doua are funcţia de asimilare. Adaptabilitatea este caracteristică celor care urmează să trăiască într-un anumit mediu, o perioadă determinată de timp (de obicei o perioadă scurtă). Individul este conştient de faptul că o anumită perioadă de timp urmează să imite comportamentul celor din jurul său, pentru a fi acceptat de societate pe perioada şederii sale în cadrul comunităţii respective, revenind în cele din urmă la propriul stil de viaţă. Adaptarea îi este necesară pentru a putea supravieţui în cadrul respectivei societăţi. Integrarea, în schimb, presupune o durată mult mai lungă sau chiar permanenţa. Individul este conştient de faptul că societatea pe care a acceptat-o este societatea în care urmează să trăiască şi să-şi desfăşoare propria activitate. El este nevoit nu doar să înveţe şi să emite comportamentul altor membri, ci să asimileze valorile culturale ale respectivei societăţi, realizând astfel un colaj între cultura mamă şi cultura adoptată. Abia indivizii care reuşesc să se integreze, devin cu adevărat modulari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu