Omul care aşteaptă

Aşteptarea are ochi. Aşteptarea are ochi flămânzi. Aşteptarea îşi ţine ochii în crăpătura uşii. Nu vede. Nu aude. Nu pune întrebări. Aşteaptă. Atât. E agitată. Ar vrea să le ştie pe toate. Ar vrea să creadă că le ştie pe toate. Ar vrea să nu mai ştie nimic. Ar vrea să creadă că nu mai ştie nimic. Ar vrea să nu fie adevărat. Ar vrea....
Dorinţele uneori se împlinesc. Atunci când se împlinesc te gândeşti că ar fi fost mai bine dacă nu ţi-ai fi dorit. Ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi împlinit. Dorinţele dor mai ales atunci când se împlinesc.
Aşteptarea îşi plânge de milă. De-ar fi ştiut ce o aşteaptă s-ar fi făcut orice, numai aşteptare nu. Ar fi vrut să nu mai aştepte. Ar fi vrut să nu mai vrea nimic. Ar fi vrut... Acum nu mai vrea. Sau poate vrea, dar nu recunoaşte. Cu siguranţă vrea. Vrea, dar nu ştie că vrea. Sau ştie, dar nu spune. Şi dacă nu spune, nu ai de unde să ştii. Acum nu mai aşteaptă nimic. Sau poate aşteaptă, dar nu recunoaşte. Cu siguranţă aşteaptă. Aşteaptă, dar nu ştie că aşteaptă. Sau ştie, dar nu spune. Şi dacă nu spune, nu ai de unde să ştii. Şi dacă nu ştii, vrei să afli. Şi iarăşi vrei. Când afli, îţi doreşti să nu fi vrut.
Uneori te priveşte în ochi. Alteori îţi şopteşte ceva la ureche. Nimic important (îţi zici). Doar aşa ca să-ţi aducă aminte că nu te-a uitat. Aşteptarea nu (te) uită. Te ştie, te cunoaşte, te urmăreşte. Eşti victima ei. Te supui fără ca să ţi-o ceara. Eşti sclavul unei iluzii. Eşti sclavul propriilor invenţii. Eşti sclavul tău. Câţi tu are un eu?

Sunt omul care aşteaptă. Toate aşteptările lumii s-au cuibărit în mine. Nu fac altceva decât să aştept. Aştepatarea e profesiunea mea de baza. Am învăţat să aştept. Am învăţat că trebuie să aştept. Toată lumea ştie că aştept. Şi pentru că aştept, aşteptarea mă ocoleşte, nu vine, nu mă priveşte, nu mă aude, nu mă aşteaptă, s-a obişnuit să o aştept doar eu. Am să o aştept. Ştiu că va veni. Nu are cum să nu vină. Nu mă poate ocoli veşnic. I-am scris scrisori. Pînă ieri, i-am scris zilnic, uneori chiar şi de două, trei, patru, cinci etc. etc. etc. etc. etc. ori pe zi. Îi scriam în fiecare noapte, îi scriam continuu. Azi m-am hotărât să nu-i mai scriu. Trebuie să vină singură, nu silită de mine. I-am spus că o aştept. Nu vreau să o forţez. La început nici nu bănuia că aş putea să o aştept. Dar i-am scris. Într-o zi mi-am zis: nu va veni dacă nu ştie că o aştept, mulţi o aşteaptă, trebuie să ştie că o aştept mai mult decât o aşteaptă toţi împreună. Aşa sigur va veni. Şi mi-a răspuns. M-am uimit cât de repede mi-a răspuns. A fost aşa: i-am scris prima scrisoare, cea mai lungă scrisoare pe care am scris-o vreodată în viaţa mea. I-am scris pentru că vroiam să ştie. I-am scris pentru că vroiam să se simtă bine. Deci, i-am scris acea scrisoare lungă, cea mai lungă scrisoare pe care am scris-o vreodată în viaţa mea. Am pus-o în cutia poştală. Şi am început să o aştept. Mi-am zis: acum chiar am ce să aştept. Am aşteptat, am aşteptat, am aştepat, am aşteptat, am aşteptat, am aşteptat, am aşteptat... După, aproximativ o oră, aşteptarea mea a erupt, a erupt cum erupe un vulcan. Mi-am amintit atunci de oraşul Pompei. Oamenii aşteptau, aşteptau, aşteptau şi iată că s-a produs, a venit. A erupt. Nu ştiam cum erupe un vulcan, dar când a erupt vulcanul din mine am înţeles ce înseamnă a erupe. Am înţeles fericirea celor din Pompei de parcă toate sufletele lor s-au reîncarnat deodată în mine. De parcă eram moştenitorul ilegal ale celor care au aşteptat producerea unui asemenea eveniment, iar eu am furat ca un hoţ tot ce au aşteptat ei. Nu aveam dreptul să mă simt fericit cu fericirea lor. Nu aveam dreptul să fiu părtaş la fericirea lor, ei au aşteptat secole, eu, eu.... nu mai ştiu cât am aştepatat şi am deschis cutia poştală. N-o să credeţi, dar acolo era o scrisoare nu vă mai spun de la cine era, nu ştiu de la cine era, dar era o scrisoare. Aşteptarea mi-a trimis o scrisoare. Ştiu că era de la ea era netimbrată, fără adresă, fără nume, dar era o scrisoare. Cea mai lungă scrisoare pe care am primit-o vreodată. Îmi scria ce i-am scris şi eu, deci îmi răspundea. Eram fericit, eram foarte fericit, eram cel mai fericit. Am început să-i scriu permanent. Am lăsat serviciul la care eram angajat. Am abandonat prietenii şi scriam scrisori. Scriam continuu. Scriam fără întrerupere. Am scris zile şi nopţi în şir o sumedenie de scrisori până la un moment dat când mi-am dat seama că nu făceam altceva decât să scriu scrisori, nici măcar nu erau expediate scrisorile pe care le scrisesem cu atâta pasiune. Atunci m-am gândit că trebuie să angajez pe cineva care să mi le trimită. O persoană care să ia scrisorile elaborate de mine şi să le pună în cutia poştala de pe uşa mea. Aşa, aş avea tot timpul din lume să scriu scrisori. M-aş putea transforma într-o fabrică de scrisori. Da, asta era ideea, trebuia să fac o fabrică de scrisori. Dar scrisorile erau parte din intimitatea mea, erau intimitatea mea. Cum voi şti că persoana pe care am angajat-o nu-mi va dezgoli intimitatea. Nu voi putea sta nud în faţa curierului meu. Da, ştiu! O voi urmări să văd dacă va încerca să-mi striviască intimitatea. Dar dacă o voi urmări cine va scrie? Nu, va trebui să fac o pauză şi să-mi duc singur scrisorile. Aşa am şi făcut, dar de fiecare dată când duceam o scrisoare, găseam o alta. Îmi răspundea! Îmi răspundea cu aceeaşi fidelitate cu care îi scriam eu. Aşa, pauzele se făceau mai mari. Trebuia să duc scrisoarea, apoi să citesc răspunsul şi să o iau de la capăt. Aşa am început să scriu mai rar. Până am ajuns să scriu o singură dată în zi. Nu a fost nici o zi în care să nu-i fi scris. Sau poate a fost. Stai să-mi amintesc. Mi se pare că a fost odată când mă îmbolnăvisem rău pentru că nu mâncasem. Ba nu, îi scrisesem şi atunci. Da îi scrisesem doar câteva rânduri. Şi am mers în genunchi până la cutia poştală, apoi tot aşa am mers şi am luat răspunsul, dar i-am scris, nu puteam să nu-i scriu. Nu puteam să trădez încrederea pe care o avea în mine. Trebuia să-i scriu. Nu puteam să nu-i scriu. Ar fi crezut că nu o mai aştept. Trebuia să o informez că sunt bolnav. Ciudat că şi ea mi-a scris că se simte rău. Mi-a scris doar câteva rânduri în care îmi mărturisea că nu se simte tocmai bine pentru că nu mai mâncase de câteva săptămâni. Făcuse şi ea abuz de scris. Atunci mă gândisem că trebuie să o încurajez, să o ajut să se vindece. Ciudat, ea făcea acelaşi lucru. De fapt, nu, nu e ciudat, ea făcea acelaşi lucru pentru că îmi răspundea la scrisoare şi mă aştepta la fel cum o aşteptam eu. Atunci m-am gândit că ar trebui să-i scriu mai rar, să-i scriu odată în zi, altfel poate să facă ulcer, nu i-am scris-o, dar mă gândeam şi, probabil, gândea acelaşi lucru, dar nu mi l-a scris. A început să-mi răspundă mai rar. Îşi făcea griji pentru sănătatea mea. Ştiu asta, sunt sigur de asta, chiar dacă nu mi-a scris. Aşteptarea mă aşteaptă şi eu o aştept, ce concidenţă. Sau poate nu e o coincidenţă. Poate e jumătatea mea. Jumătatea aceea pierdută la izgonirea din paradis. Cred că mi-am găsit jumătatea sau poate ea m-a găsit? Ce bine că ne-am găsit! Acum va trebui să aşteptăm. Să ne aşteptăm.

Sunt omul care aşteaptă.
Sunt omul care...
Sunt omul...
Sunt...
...


Aşteptarea orbeşte.
Aşteptarea poartă ochelari. Aşteptarea se priveşte-n oglindă. Ce bătrână te-ai făcut! Ce grizonată eşti! Şi ridurile!!! Ochelarii! Oglinzile mint. Ele nu ştiu nimic. Oglinzile nu aşteaptă.
Aşteptarea a orbit.
Aşteptarea nici măcar ochelari nu mai poartă.